www.nettime.org
Nettime mailing list archives

[Nettime-ro] Irimescu-Iliescu-Patapievici-etc.
Iosif Kiraly on Sat, 10 May 2003 01:12:22 +0200 (CEST)


[Date Prev] [Date Next] [Thread Prev] [Thread Next] [Date Index] [Thread Index]

[Nettime-ro] Irimescu-Iliescu-Patapievici-etc.


Textul de mai jos a fost publicat in "Observator Cultural" nr.162 /
01-07.04.2003.
Ratiunile de a reveni cu el si pe aceasta lista sunt doua, ambele legate de
peisajul mass-media din Romania. Conceput ca reactie la o informatie
publicata de "Dilema" nr. 519/7-13.03.03 (Cezar Paul Badescu - Tunuri
culturale), acest text a fost initial trimis redactiei respective, in ideea
ca va intregi imaginea despre cultura din Romania cu care "Dilema" parea
interesata sa polemizeze. Materialul a fost respins pe motiv ca nu e
explicit (?) in ceea ce priveste pozitia autorilor fata de calitatile
artistice (?) ale lui Ion Irimescu. S-a invocat si numele diectorului
Dilemei, care - daca insistam - ar fi putut fi informat despre articol, dar
care - conform redactiei - nu ar fi venit cu o alta opinie etc. Am refuzat
verificarea acestei asertiuni, nevrand sa dam amploare unui episod care din
punctul nostru de vedere trebuia incheiat cat mai aproape de evenimentul in
cauza - premierea fostului presedinte al Uniunii Artistilor Plastici Ion
Irimescu de catre actualul presedinte al Romaniei Ion Iliescu, sub
obladuirea Academiei Romane.

De curand am avut insa prilejul sa ne intregim imaginea asupra mentalitatii
culturale care bantuie media din Romania, si prin acest canal influent,
mintile cetateanului atarnat de presa scrisa (mai putin) si televizata (mai
mult). Revelatia a fost produsa de o emisiunea pe canalul TVR Cultural, unde
Horia Radu Patapievici abera pontifical despre arta contemporana, alaturi de
doi invitati, Radu Ionescu (istoric de arta, expert la o casa de licitatie)
si Alexandru Ghildus (designer, si el fost presedinte al UAP si coordonator
al altei case de licitatii). Ascunzandu-se
dupa citate alese cu grija, moderatorul explica plin de verva cum lucrarile
din expozitiile de arta, alta decat pictura,sculptura etc. sunt aruncate la
gunoi dupa sfarsitul evenimentului si mergea nonsalant pe aceasta aratura a
ignorantei, cautand sprijinul convivilor sai, in mod neasteptat destul de
rezervati. Ca un filosof este incompetent in materie de arta vizuala e
desigur regretabil, dar nu neaparat grav. Grav este cand cineva debiteaza
enormitati in public, prevalandu-se de un statut de cvasi-ubicuitate
mediatica. HRP a devenit in ultimii ani o instanta de referinta morala si
culturala datorita unor calitati pe care nu i le contesta nimeni. A folosi
aceasta pozitie pentru a-ti da parerea despre lucruri la care nu te pricepi,
doar pentru ca ele nu iti plac dovedeste ca valorile si principiile
societatii civile functioneaza lacunar. Se pare ca HRP nu poate sa ignore
ceea ce nu intelege si ca nu simte nevoia sa cerceteze ceea ce nu cunoaste.

Colega intru gust a dlui Patapievici, Aurelia Mocanu, a lansat - tot de
curand - o butada despre "teroarea nilor media". Succesul acestei prostioare
superficiale (aplicata conform autoarei sale unor medii de acuma destul de
vechi - pentru cine se informeaza), reluata in diverse ocazii de catre
personaje influente ale birocratiei artistice la putere, se datoreaza unei
interesante unanimitati. Dincolo de apartenente politice, ideologice,
estetice, sau de alta natura, exista in intelectualitatea din Romania un
reflex de respingere a modernitatii, atat de puternic incat aduce pana la
urma sub aceeasi umbrela pe Ion Iliescu, Ion Irimescu, HR Patapievici si
multi altii, intr-o colorata reuniune anti-terorista.

Aceasta constatare ne-a facut sa revenim la teme vechi, pe care le
consideram depasite - cum ar fi cariera lui Ion Irimescu, acest Ceahlau al
sculpturii romanesti.

subREAL
(pentru conformitate - Calin Dan & Iosif Kiraly)



BALBAIALA

Nota. Randurile de mai jos nu se refera la o persoana fizica, ci la un
concept. Numele acestui concept este alunecos, deci il lasam la latitudinea
cititorului. Senectutea e un lucru onorabil si dezirabil. Daca cineva simte
nevoia sa o sarbatoreasca, atunci acest lucru e bine sa fie facut in dreapta
cumpanire a faptelor. A implini 100 de ani e meritoriu pentru cel in cauza
si pentru cei apropiati. A transforma un astfel de eveniment in spectacol
public e o asumare ideologica ce se supune, implicit, amendarii publicului
caruia i se adreseaza. Faptul ca Ion Irimescu este un exponent semnificativ
al compromisului dintre arta romana si putere este relativ cunoscut. Dar
sarbatorirea acestuia de catre Academia Romana, cu implicarea Presedintelui
Romaniei, trimite semne clare ca aceast tip de compromis e inca la putere.
Daca cei implicati se intalneau in particular, urmand o irepresibila nevoie
de comuniune, nu ar fi zis nimeni nimic. Cand aceasta sindrofie capata
caracter public, semnificatia sa e implicit mai larga. Asa cum nu avem nimic
impotriva senectutii, nu ne deranjeaza nici omagiile adresate de catre
putere unor oameni de cultura. Se constata insa o tendinta de amestecare a
performantelor biologice cu cele culturale, de multe ori in completa
ignorare a calitatii profesionale, dar si a compromisurilor politice de care
a dat dovada sarbatoritul.

In anii 80 Ion Irimescu era Presedintele Uniunii Artistilor Plastici,
calitate in care semna editoriale adulatoare la adresa lui Nicolae si a
Elenei Ceausescu, si trona in toate evenimentele omagiale cu busturi bine
simtite ce impersonau mari domnitori, Ilene Cosanzene, muncitori fruntasi
si - desigur, pe conducatorii zilei.
Erau vremuri amestecate, si multa lume s-a balacit in ele, cu mai mult sau
mai putin folos, unii cu placere, altii cu indiferenta, altii cu resemnare,
altii cu cinism. Dupa 1990 cinicii si jubilantii perioadei anterioare au
fost inscaunati in diverse pozitii de experti, autori de monumente la noile
curti, directori de institutii culturale, politicieni, etc. Nu si
Presedintele Ion Irimescu. El nu avea nevoie de toate aceste vanitati. El a
fost intotdeauna deasupra lor. Lui onorurile, comenzile si compromisurile
aferente i s-au intamplat, i s-au oferit, i s-au cuvenit. El a fost - de la
(1) debutul din anii '30, ca participant activ la tot felul de expozitii
oficiale intr-o Romanie brazdata in toate sensurile de dictaturi, continuand
(2) cu perioada stalinist-internationalista, apoi (3) cu cea
stalinist-locala si triumfand finalmente (4) cu cea prezidentiala (de
dinainte de 1989) - un modest beneficiar al nevoii explicabile de imagine
sculptata pe care o manifesta orice societate cu ambitii
identitar-totalitare.
Am scris "finalmente"? Nu tocmai. Firescul cu care Ion Irimescu a cantat la
toate mesele nu a scapat atentiei noii clase politice din Romania
post-decembrista, care s-a grabit, direct dar si indirect - si din dreapta
si din stanga - sa il re-onoreze cu tot felul de premii, medalii si
decoratii, culminand cu "Premiul pentru excelenta in cultura romana",  iar
mai recent cu marea sarbatorire de la Academia Romana.
Nu discutam aici calitatea si valoarea (sau lipsa de valoare artistica a)
operei lui Ion Irimescu si locul acesteia in cultura romana sau universala,
cu toate ca si acest demers ar trebui facut la un moment dat, intr-un mod
profesionist insa. Incercari de tipul celei facute de Alexandru Cebuc in
volumul "Irimescu"  (Meridiane, 1983) se situeaza la limita ridicolului.
Este intocmit astfel un CV al artistului in care palmaresul personal se
impleteste cu alte evenimente artistice din marile centre culturale ale
lumii:  (exemplu: 1960 - Lucrarile Lupeni 29, Otelar, Minier si Sudor sunt
prezente la Expozitia anuala de stat a artelor Plastice; La expozitia de
arta plastica organizata cu prilejul zilei internationale a copilului expune
Tineri sportivi, Fata cu codite, Pionierul Dragos si Cap de baiat; Max Bill
organizeaza la Zurich expozitia "Arta concreta, 50 de ani de dezvoltare"
p.321; sau: 1978 - Este ales presedintele UAP; Participa la expozitiile
"Magistralele socialismului", republicana de arta pastica a cadrelor
didactice, Expozitia festiva organizata cu prilejul celei de a 35-a
aniversari a eliberarii patriei, i se acorda Premiul I pentru sculptura
"Cantarea Romaniei" finala republicana, La centrul Georges Pompidou-Paris se
deschide expozitia "Paris-Berlin 1900-1933" p.324, etc.)

Longevitatea biologica a lui Ion Irimescu nu este scuza acestui lant
neintrerupt de onoruri - biologicul capata aici o consistenta simbolica ce
depaseste individul si se adreseaza comunitatii care il serbeaza. Ion
Irimescu nu putea fi decat longeviv, pentru ca intreaga lui personalitate
este chintesenta supravietuirii prin situarea dincolo de notiunea de
compromis, intr-o zona aurala unde lipsa principiilor garanteaza fericirea.
Exista satrapi in cultura romana, exista mafioti si exista prostituate. Ca
in toate sectoarele unei societati care isi cauta inca punctul de referinta.
Dar aceste categorii lucrative isi asuma cel putin riscul sa esueze, sa fie
atacate de presa, sa dea faliment, sa fie dispretuite de unii si de altii.
Nu si Ion Irimescu. De aceea toti  acesti actionari ai falimentului national
isi fac treaba nu din placere, ci in speranta ca vor aduna destul capital ca
sa se retraga la un moment dat in zona aceea elizee unde Ion Irimescu isi
accepta cu larghete onorurile, strangand (sau sarutand) maini in dreapta si
in stanga.


Mana e de altfel organul cel mai expresiv al maestrului, pe care l-a oferit
neintrerupt, timp de decenii, tuturor colegilor, sefilor si subalternilor pe
care ii felicita la nesfarsitele receptii, dezveliri, inaugurari. Am studiat
strangerile de mana ale lui Ion Irimescu, barbat elegant si discret,
prezentat extensiv in revista Arta din perioada comunista, in nenumarate
fotografii oficiale, intotdeauna zambind enigmatic in planul doi,
intotdeauna in spatele mai marilor zilei, pentru a trece apoi brusc in
primul plan, tragand la sine intr-un gest asimilator toata floarea breslei
artistice, cu un gest integrator, aproape initiatic.

Am sperat ca Ion Irimescu ne-a parasit, ca sa se bucure de senectute in
exilul sau aurit, din Falticeniul natal. Dar destinul sau e impletit cu
destinul natiei, iar natia se pare ca are nevoie de Ion Irimescu. Natia nu
doarme si de cate ori ceasul biologic al unui fost culturnic ii ofera
prilejul, ea, natia cea neadormita, isi mobilizeaza "managerii" culturali si
mai pune de o petrecere cu discursuri si premii. Subiectul Ion Irimescu,
atat de neinteresant in fond, nu se lasa coborat in uitarea arhivelor, ci
revine obsesiv intr-o cultura obsedata de mediocritate, asa cum o balbaiala
aruncata in focul repetitiilor teatrale urmareste pe actor la premiera, si
dupa, si dupa, din nou. O balbaiala fara speranta de lecuire transforma
erorile de judecata si falsurile in triumfuri ale unei puteri politice care
se vrea priceputa in ale culturii, pe care o inchipuie senecta, dar fara
virtutile senectutii.

Ciclicitatea balbaielii face ca aceleasi subiecte plicticoase si dureros de
limpezi in absurdul lor sa revina mereu si mereu in teatrul de provincie pe
care il jucam zilnic. Irimestii mai tineri se antreneaza acum la CNSAS, in
Parlament, prin ministere, facandu-ne sa cadem de oboseala in fata atator
dovezi de tenacitate a relei vointe, sperand sa abandonam din plictiseala
dialogul, intrebarile vindicative, ambitia normalitatii. Cand Ion Irimescu
este prezentat natiunii, alaturi de alti nenumarati longevivi
supravietuitori ai tuturor compromisurilor, ca o institutie venerabila, ce
altceva mai poate face cultura romana decat sa se conformeze acestui
imperativ geriatric. Deci sa o ia usurel, fara efort, pe calea batatorita a
replicilor proaste, remunerate in functie de forta lor repetitiva.

Miza acestui text poate parea derizorie intr-un moment istoric in care o cu
totul alta scara a evenimentelor ne absoarbe energiile. Si intr-un timp cand
cultura vizuala din Romania a facut pasi de desprindere din balbaiala, prin
diferite strategii mai mult sau mai putin independente. Dar toate aceste noi
galerii, reviste, muzee si spatii alternative, toate aceste noi generatii
care apar pe scena sunt bruiate de unisonul balbaielii oficiale, sunt
acoperite, si pana la urma determinate de eternul festivism gerontocratic
promovat de o clasa politica care, avand alta varsta biologica decat omologa
sa comunista, dovedeste acelasi apetit pentru valoarea sigura a
pensionarului.

Multora li se va parea probabil interventia noastra lipsita de gust si de
tact, o gafa la capitolul toleranta si intelegere. Acest lucru nu surprinde.
S-a conturat tot mai pronuntat in ultima vreme, intre intelectualii de buna
credinta, iluzia ca Romania a pasit in epoca pluralismului, ca anacronisme
ca cel pe care l-am descris mai sus pot coexista nestingherit cu manifestari
ale libertatii si creativitatii sincrone, ca in orice societate "normala".
Este probabil cea mai perversa forma de auto-amagire colectiva care s-a
produs pe lungul drum din '89 incoace. O auto-amagire cu atat mai de
neinteles cu cat in alte domenii, mai direct politizate, aceleasi persoane
par sa dea dovada de o atitudine mai consensual critica. Sarbatorirea
balbaita a lui Ion Irimescu & comp., accesarea trunchiata a dosarelor
securitatii, legea declararii aproximative a averilor functionarilor publici
etc. sunt parte a aceluiasi lant de fictiuni democratice, menite sa unga
osia mersului inainte a unui sistem care lasa impresia ca nu vrea nimic si
nu ofera, in ultima instanta, decat resturi.

Pentru generatia noastra, satula de balbaieli si meritand, dupa atatea
lucruri indurate, o ameliorare a exprimarii, aceasta auto-amagire poate avea
o ratiune terapeutica. Ne intrebam insa cum inteleg noile generatii trecutul
imediat in relatie cu prezentul, ce semnale si ce sansa de normalitate le
oferim lor, noi cei care sau il serbam pe Ion Irimescu, sau dam din umeri si
nu ne pasa.

subREAL (Calin Dan,  Iosif Kiraly)





_______________________________________________
Nettime-ro mailing list
Nettime-ro {AT} nettime.org
http://amsterdam.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro
-->
arhiva: http://amsterdam.nettime.org/